Bătălia de la Nicopole: eșecul unei noi cruciade împotriva otomanilor
La sfârșitul secolului al XIV-lea, turcii otomani reușiseră să reducă Imperiul Bizantin la Constantinopol și la un mic teritoriu din jurul acestuia. Sultanul Baiazid, supranumit Ildirim (Fulgerul) datorită atacurilor sale rapide și devastatoare, a pornit în 1395 într-un marș spre vest, provocând îngrijorare în Europa creștină. La începutul lunii iulie, acesta a ajuns la Nicopole, o fortăreață bulgară de pe malurile Dunării, unde, după un scurt asediu, i-a învins pe apărători, ucigându-l pe țarul bulgar Ivan Șișman.
Panica s-a răspândit în Europa creștină, iar papa Bonifaciu al IX-lea a lansat un nou apel la cruciadă pentru oprirea amenințării musulmane. În iulie 1396, Jean de Nevers, fiul ducelui de Burgundia, a pornit în fruntea unei armate formate din aproximativ 10.000 de francezi, 2.000 de germani, 1.000 de englezi și alți soldați din Polonia, Austria, Lombardia și Croația, inclusiv un contingent de Cavaleri Ospitalieri. La Buda, li s-a alăturat o armată de 30.000 de maghiari, sub comanda regelui Sigismund. Scopul cruciaților era să-i alunge pe turci din Balcani și să mărșăluiască prin Anatolia și Siria până la Ierusalim, pentru a recuceri Orașul Sfânt.
Prima țintă importantă era fortăreața de la Nicopole, ocupată de turci. Cruciații nu aduseseră echipamente de asediu, astfel că au fost nevoiți să încercuiască cetatea și să o izoleze, în loc să o atace direct. Această eroare le-a oferit apărătorilor un răgaz de mai multe săptămâni, timp în care au rezistat și au așteptat întăriri. Baiazid a pornit din Turcia în fruntea unei mari armate, care includea și ienicerii, infanterie formată din băieți creștini răpiți, convertiți forțat la Islam și obligați să rămână celibatari. După ce i s-au alăturat aliații din Serbia, Baiazid a sosit la Nicopole și a ocupat poziții defensive pe drumul spre cetate, cu flancurile apărate de șanțuri adânci.
Cavalerii francezi au lansat imediat atacul, în ciuda apelului la precauție al regelui Sigismund. La început au avut succes, punând pe goană infanteria turcă și cavaleria ușoară, apoi repezindu-se asupra ienicerilor. Însă cavaleria franceză a fost nevoită să se oprească după ce a ajuns într-un câmp acoperit cu țăruși ascuțiți înfipți în pământ și au fost obligați să descalece pentru a nu-și răni caii. Chiar și pedeștri, erau războinici experimentați, rupând rândurile ienicerilor și ucigându-i cu miile. Apoi au atacat în direcția unui deal, sperând să jefuiască cartierul general al sultanului, dar au dat peste cavaleria grea otomană masată acolo. Izolați de restul armatei creștine, au fost încercuiți și masacrați sau luați prizonieri.
Între timp, infanteria ungară a cruciaților a reușit să pună pe fugă trupele turcești, până când soldații sârbi ai lui Baiazid au apărut din ambuscadă și au pus întreaga armată cruciată pe fugă. Puțini cruciați au scăpat. Sigismund a fugit la Dunăre și și-a găsit scăparea cu o corabie, iar Jean de Nevers a fost luat prizonier, urmând ca pe capul lui să se pună o răscumpărare. A doua zi după bătălie, Baiazid, iritat de pierderile masive, și-a masacrat aproape toți prizonierii, iar puținii supraviețuitori au fost dați soldaților lui ca sclavi.
După această înfrângere, timp de cinci secole bulgarii au rămas sub dominația otomană, pe care o numesc „jugul otoman”. Nobilimea bulgară a fost distrusă – aristocrații au fost obligați ori să accepte Islamul și „turcizarea”, ori să fie executați. Țăranii au fost transformați în iobagi, în timp ce turcii au instituit ceea ce bulgarii numesc „impozitul însânge”, mii de tineri fiind obligați să se convertească la Islam și apoi să se înroleze în Corpul Ienicerilor. Abia în 1878, bulgarii au reușit să-și recapete libertatea.
