Despre importanța autenticității în cultura aparențelor
Trăim într-o perioadă în care imaginea omului ajunge să fie cunoscută înaintea lui. Îi vedem fotografiile, realizările, vacanțele, declarațiile despre fericire. Și de cele mai multe ori, după toate acestea, avem impresia că îl cunoaștem. Dar între ceea ce arată un om și ceea ce trăiește, deseori este o distanță în care singurătatea e la ea acasă.
Cultura aparențelor ne învață să fim convingători înainte de a fi sinceri. Să arătăm că suntem iubiți, realizați, împăcați. Rețelele de socializare îi oferă o scenă permanentă, însă spectacolul continuă și la serviciu, la mesele de familie, în cuplu. Încet, întrebarea „Cum sunt?” este înlocuită de „Cum mă văd ceilalți?”. Iar când trăiești prea mult pentru privirea altora, ajungi să nu te mai recunoști în a ta.
Autenticitatea începe tocmai aici: în disponibilitatea de a te întâlni cu tine, fără public. Să îți recunoști dorințele, limitele, contradicțiile. Să admiți că unele lucruri pe care le urmărești nu ți le-ai dorit niciodată, ci doar ai învățat că dau bine pentru public.
A fi autentic cere însă și responsabilitate. „Așa sunt eu” nu poate deveni scuza cu care rănești și refuzi să crești. Sinceritatea fără grijă pentru cei din jur poate fi cruzime. Autenticitatea matură înseamnă să îți asumi cine ești și să lucrezi la ceea ce, prin comportamentul tău, îi nedreptățește pe ceilalți.
Tocmai în această sinceritate descoperim adesea părțile bune ale omului. Bunătatea se vede mai limpede când nu cere aplauze. Curajul, când cineva își recunoaște frica. Generozitatea, când gestul rămâne frumos chiar dacă nu află nimeni despre el. E drept că perfecțiunea afișată impresionează, dar numai adevărul unui om ne permite să ne apropiem de el.
De aici se construiesc relațiile corecte: din cuvinte pe care te poți baza, limite exprimate limpede și libertatea de a spune „nu” fără să inventezi o scuză. Deoarece când te prezinți mereu așa cum crezi că ești dorit să fii văzut, ceilalți ajung să aibă o relație cu rolul tău, nu cu tine cel adevărat. Iar tu rămâi în afara lui, obosit și nevăzut.
În iubire, această absență doare cel mai tare. Poți fi îmbrățișat și totuși singur, dacă ascunzi mereu omul care ar avea nevoie de îmbrățișare. Intimitatea crește atunci când poți spune ce simți, ce îți lipsește, ce te sperie și poți asculta adevărul celuilalt fără să îl pedepsești pentru el. Autenticitatea nu garantează că veți rămâne împreună. Vă oferă însă șansa de a afla dacă vă puteți iubi cu adevărat. Iar acesta este cel mai frumos cadou pe care îl poți oferi persoanei alături de care vrei să fii și e cea mai elegantă formă de respect.
La fel se întâmplă cu succesul. Poți obține admirație urmând un drum care nu îți aparține și să descoperi, la capăt, că împlinirea a rămas în altă parte. Nu știi unde anume a rămas, dar nu e cu tine. Pentru că starea de bine are nevoie și de această potrivire între ceea ce crezi, ceea ce alegi și felul în care trăiești. E greu să fii liniștit când trebuie să îți supraveghezi permanent personajul.
De ce reușește întotdeauna omul autentic? Luată literal, afirmația promite prea mult. Și el pierde, este refuzat, greșește. Dar autenticitatea îi oferă un reper pentru a se întoarce la sine și a alege din nou, fără să se piardă pe sine. Și poate că tocmai aceasta este reușita pe care o uităm cel mai des: să poți locui în propria viață fără să te simți un musafir.
