Dustin Hoffman și nevoia de a fi văzut
Volumul de memorii „Look at Me” al actorului Dustin Hoffman a apărut pe 10 noiembrie la editura Simon Six și a fost scris împreună cu jurnalista Ariel Levy, de la The New Yorker. Cartea, publicată la aproape nouăzeci de ani ai autorului, pornește de la o întâmplare cu Laurence Olivier, partenerul său din „Marathon Man”. Acesta, bolnav și ținut în picioare de analgezice, i-ar fi răspuns la întrebarea de ce fac actorii actorie apropiindu-și fața de a lui și șoptindu-i de cinci ori: „Uită-te la mine”.
Alegerea titlului este mărturisirea unui om care a vrut toată viața să fie văzut și care, ajuns în pragul ieșirii din scenă, recunoaște că nu are „nicio dorință să plece de la petrecere”.
Un început marcat de hazard
Volumul se deschide cu o scenă din 1965. După opt ani de refuzuri la New York, timp în care a fost dactilograf, infirmier la un spital de psihiatrie și actor în teatre de provincie, Hoffman primește în sfârșit un rol mare pe Broadway, în „The Subject Was Roses”. În aceeași seară, iubita lui dă foc unei oale cu ulei, iar el se alege cu arsuri grave pe mâini. Repetă cu brațele ridicate deasupra capului, devine dependent de Demerol și, până la urmă, pierde rolul. Exact această pierdere îl duce însă spre „Journey of the Fifth Horse”, apoi spre Mike Nichols, care îl distribuie în „The Graduate”.
Ratatul desemnat al familiei
Născut la 8 august 1937, Hoffman crește la Los Angeles în umbra fratelui mai mare, Ronny, vedeta casei. Tatăl, Harry, fusese șef de recuzită la Columbia, a fost concediat și a dat faliment de mai multe ori. Copilul Dustin acceptă rolul care i se dă: „Fusesem desemnat ratatul familiei și mi-am acceptat rolul pe de-a-ntregul.” Alege actoria la colegiu pentru că „nimeni nu pică la sport” și descoperă abia acolo plăcerea de a fi bun la ceva. Când îl joacă pe Willy Loman din „Moartea unui comis-voiajor”, Hoffman își construiește rolul după tatăl său, iar Frank Rich îl laudă în The New York Times tocmai pentru că joacă „omul mic” din text.
Anii de ucenicie
Capitolele despre New York-ul anilor ’60 se citesc ca un mic roman de formare. Hoffman locuiește în apartamente ieftine, inclusiv unul în Spanish Harlem, cu 80 de dolari pe lună, și se împrietenește cu Gene Hackman și Robert Duvall. La raionul de jocuri de la Macy’s își inventează un personaj ca să vândă mai bine și își fixează un termen-limită: dacă până la treizeci de ani nu trăiește din actorie, renunță. Mike Nichols îl distribuie când avea douăzeci și nouă de ani.
Despre meserie, fără mistică
Hoffman demitizează „Metoda” și o reduce la exerciții de pregătire, nu imersiune obsesivă în personaj. Crezul lui e specificitatea: „Un actor bun inventează ceva ce n-a existat înainte”, iar personajul vine întotdeauna din tine, pentru că „rămâi mereu tu, ești tot ce ai”. Șchiopătatul lui Ratso Rizzo din „Midnight Cowboy” l-a găsit urmărind pe stradă un om care traversa la culoarea verde a semaforului, iar faimosul „I’m walkin’ here!” a fost o improvizație. Pentru „Straight Time” s-a infiltrat în închisoarea San Quentin în uniformă de deținut.
Umbrele și bătrânețea
Volumul nu este o hagiografie. Hoffman își recunoaște slăbiciunile cu o sinceritate dezarmantă: cocaina din anii ’70, amfetaminele luate în timpul documentării pentru „Straight Time”, oportunismul politic. În schimb, episodul acuzațiilor care l-au vizat ocupă doar câteva paragrafe, cu un ton defensiv. Ultimele capitole sunt cele mai emoționante: își numără prietenii pierduți, printre ei Robert Redford, Gene Hackman, Robert Duvall și Valerie Perrine, iar despre sinuciderea lui Robin Williams spune că n-a reușit încă să o digere. Una dintre frazele-cheie ale cărții sună ca un testament profesional: „Contează mai mult să faci ce iubești decât să iubească alții ce faci.”
