Talleyrand se retrage după șase decenii de diplomație
La 13 noiembrie 1834, Charles-Maurice de Talleyrand demisiona din funcția de ambasador al Franței în Marea Britanie, la vârsta de 80 de ani. Gestul încheia o carieră diplomatică desfășurată pe parcursul a șase decenii, în care Talleyrand a slujit succesiv regimuri politice aflate în tabere adverse.
Format inițial în Biserica Catolică, Talleyrand a intrat la seminarul Saint-Sulpice din Paris la 16 ani, a primit primele grade cinci ani mai târziu și a devenit episcop până la 34 de ani. Un an mai târziu, cu o zi înainte de Revoluție, a fost ales să reprezinte clerul în Adunarea Națională. A oficiat o liturghie pentru comemorarea căderii Bastiliei, fapt care i-a adus porecla de „Episcopul Revoluției”. Pentru această acțiune și pentru susținerea democratizării Bisericii franceze a fost excomunicat de Roma și a părăsit Biserica.
În 1792 a devenit agent diplomatic al Franței în Marea Britanie, reprezentând monarhia, deși era republican recunoscut. Execuția lui Ludovic al XVI-lea și eșecul misiunii sale de pace l-au determinat să fugă în Statele Unite, unde a rămas doi ani. S-a întors în Franța în 1796, iar un an mai târziu a fost numit ministru de Externe de către Directoratul republican. A negociat pacea cu Austria după victoriile lui Napoleon, prilej cu care a încasat peste un milion de franci mită.
A continuat ca ministru de Externe sub Consulat, iar în 1804 Napoleon, ajuns împărat, l-a numit Mare Șambelan. Deși a demisionat la scurt timp, a avut un rol esențial în aranjarea căsătoriei dinastice a lui Napoleon cu Maria-Luiza a Austriei. Îngrijorat de orgoliul împăratului după invadarea Rusiei, Talleyrand a început să negocieze în secret cu puterile aliate readucerea pe tron a dinastiei Bourbon. Când prima abdicare a lui Napoleon a dus la ocuparea Parisului, țarul Alexandru I a fost găzduit în casa luxoasă a lui Talleyrand. Napoleon a spus despre el că este „un rahat cu șosete de mătase”. Datorită puterii sale de convingere, aliații au acceptat să îl susțină pe Ludovic al XVIII-lea, care l-a numit din nou ministru de Externe.
Trimis la Congresul de la Viena, a rămas acolo când Napoleon a evadat de pe insula Elba și s-a reîntors la Paris după înfrângerea acestuia la Waterloo. Curtea regalistă l-a forțat însă să se pensioneze din cauza trecutului său revoluționar. La 70 de ani, Talleyrand trăia în lux și își scria memoriile, dar a observat bigotismul reacționar al lui Carol al X-lea, despre care a spus că Bourbonii „nu au învățat nimic și nu au uitat nimic”. A pregătit înlăturarea lui Carol, îndeplinită prin Revoluția din iulie 1830, și l-a ajutat pe Ludovic-Filip să revină pe tron. Recompensa a fost o nouă numire ca ambasador în Marea Britanie, funcție pe care a păstrat-o până la pensionarea din această zi a anului 1834.
