Ceagărul din Ponoarele, un preparat cu atâtea variante câte amintiri
La Ponoarele, în județul Mehedinți, ceagărul este din nou gătit, iar localnicii nu se pun de acord asupra rețetei. Unii spun că se făcea din pere, alții din mere. Cineva pomenește crenguțe de cireș, altcineva corectează pe loc: „De vișin.” Crenguțele se puneau pentru culoare? „Nu, pentru gust”, răspunde un localnic.
Pentru unii, ceagărul era o băutură: „Atât de bun era! Mai bun decât vinul.” Pentru alții, o mâncare de iarnă. Nici în privința alcoolului părerile nu se potrivesc: „Avea un pic de alcool”, își amintește cineva, în timp ce altcineva spune hotărât: „Era fără alcool.”
Amintiri din copilărie și obiceiuri care se repetă
Pentru localnici, ceagărul face parte din copilărie. Cineva își amintește ceagărul de pere al unei vecine, care îl pregătea din toamnă și îl servea iarna, la praznic. O altă persoană a verificat cu mama sa cum se făcea. O rețetă unică și limpede nu pare să existe: „Din câte știu, nu există o rețetă clasică, standard. Fiecare a mai pus câte ceva, a mai îmbunătățit-o.”
Câteva obiceiuri apar totuși în mai multe dintre poveștile din Ponoarele. Fructele se băteau ca să iasă zeama, apoi se puneau într-un butoi de lemn, cu o greutate deasupra, „cam cum se face la varza murată”, și se lăsau la fermentat două, trei săptămâni. Iarna, când nu mai erau fructe, bunicii îngroșau zeama cu mălai. Așa își hrăneau copiii și nepoții. „Era sărăcie și pâinea se găsea greu.”
Preparatul, readus pe foc într-o serie video
În al șaptelea episod al seriei video „Amintiri Gustoase”, echipa îi întreabă pe localnici cum se făcea ceagărul, iar la final preparatul ajunge din nou pe foc. Pentru Ionela Doman, de la Conacu’ Boierului din Ponoarele, toate aceste povești au rostul lor: „Sunt rețete, sunt gusturi care vor pieri dacă nu ne implicăm mai mult și nu le facem cunoscute.”
Deschiderea conacului a fost anunțată cu o singură fotografie. Într-o seară, Ionela Doman a invitat câțiva prieteni la masă, pe terasă, a făcut o poză și a publicat-o pe Facebook cu două cuvinte: „Am deschis”. A doua zi au venit oameni și s-au așezat la masă. La început, planul era să gătească doar pentru oaspeții cazați. Astăzi, crede ea, restaurantul „bate cazarea” datorită meniului: ciorbă de foi de ceapă verde cu brânză, plăcintă cu brânză, turtă din făină de porumb și cârnați de casă, mâncăruri pe care și le amintește din copilărie. „Fix așa era la bunica!”, spun uneori oaspeții care nu le-au mai gustat de atunci.
Bucătarul locului și ciupercile care depind de vreme
În bucătărie gătește Petre Răduica. A ajutat la construcția conacului și a rămas aici, întâi ca fochist, apoi ca bucătar. Alte gusturi ale locului depind de vreme. Vica și Nicolae Surdei culeg ciuperci de când erau mici, așa cum i-au învățat părinții, și nu au un calendar fix: „Cum plouă, apar.” Unul dintre ei a fost șofer timp de 45 de ani și culegea câte două, trei plase de ciuperci prin pădurile pe unde mergea cu mașina. Din zece kilograme de ciuperci proaspete, „de-abia iese un kilogram de ciuperci uscate”. Din ele fac ciulama, ciorbă sau ciuperci prăjite: „Dacă le prăjești numai cu ceapă, își păstrează gustul de ciupercă.”
