Marșul cel Lung: retragerea epică ce a schimbat soarta Chinei
În urmă cu aproape nouă decenii, aproximativ 8.000 de supraviețuitori ai armatei comuniste conduse de Mao Zedong ajungeau, uzi și murdari, într-o zonă sigură din provincia Shensi, în nord-vestul Chinei, controlată de comuniști. Sosirea lor marca încheierea unui calvar de un an și patru zile: retragerea din fața atacurilor repetate ale trupelor Partidului Naționalist Chinez (Kuomintang), conduse de Chiang Kai-shek.
Marșul cel Lung se terminase, iar aproximativ 90% din armata comunistă pierise pe drum. Mao însă supraviețuise și, în urma acestor evenimente, a dobândit de facto conducerea Partidului Comunist Chinez.
Plecarea din Juichin și traversarea unei țări ostile
În octombrie anului precedent, Mao, soția sa însărcinată și 100.000 de soldați ai Armatei Roșii părăsiseră capitala Juichin, din provincia Kiangsi, pornind într-o călătorie de peste 12.000 de kilometri dintr-o parte în cealaltă a Chinei. În următoarele 12 luni, au străbătut una dintre cele mai neospitaliere zone din lume, fiind hărțuiți în mod constant de forțele lui Chiang Kai-shek. A fost cel mai lung – și cel mai rapid – marș de infanterie efectuat în condiții de luptă de către o armată.
Din moment ce Armata Roșie nu dispunea de mijloace de transport motorizat, Marșul cel Lung a fost un marș în adevăratul sens al cuvântului: toți oamenii, mai puțin Mao, au mers pe jos. Mao era bolnav de malarie, așa că a călărit singurul cal al armatei. Când terenul făcea imposibilă călăria, patru soldați îl duceau într-o lectică din lemn.
Provizii reduse și obstacole naturale extremă
Fiecare soldat era obligat să-și care singur proviziile. Inginerul-șef de artilerie al lui Mao descria astfel echipamentul fiecărui luptător: „Fiecare om își ducea rația de orez de două kilograme și avea pe umăr o prăjină de care atârnau ori două cutii de muniție sau grenade de mână, ori bidoane mari de kerosen umplute cu cele mai importante unelte. Fiecare pachet conținea o pătură sau o cuvertură, o uniformă tricotată pentru iarnă și trei perechi de încălțări din material textil gros, cu tălpile confecționate din fire groase și cu vârful și călcâiul întărite cu metal.”
Armata dispunea de puțină muniție, de și mai puțină mâncare și practic nu avea nicio rezervă de medicamente. Forțați uneori să mărșăluiască timp de mai multe zile fără să mănânce, mulți au murit pe marginea drumului de inaniție sau din cauza bolilor.
Înaintarea Armatei Roșii a fost îngreunată de obstacole foarte greu de depășit. La Luting, soldații au trebuit să traverseze un râu cu ajutorul unui pod suspendat din lanțuri, căruia îi lipseau stinghiile de lemn. Mai târziu, au fost nevoiți să treacă peste mai multe creste montane acoperite cu zăpadă, iar în august au traversat pășunea din Chinghai, un platou înalt care mustea de apa de ploaie și era infestat de roiuri de țânțari purtători de malarie. Solul ud i-a împiedicat pe soldați să gătească puțina mâncare pe care o aveau, iar mulți s-au îmbolnăvit grav de dizenterie în urma consumului de legume și de orez crud.
De la supraviețuire la putere politică
Deși comuniștii chinezi erau pe punctul de a fi anihilați, Marșul cel Lung a oferit nu doar un exemplu de zel și determinare revoluționară, ci i-a dat lui Mao și timpul necesar pentru schimbările politice. China se afla deja sub asediu japonez, dar prioritatea lui Chiang Kai-shek era curățarea țării de comuniști.
Marșul cel Lung a demonstrat că nu se putea obține o victorie totală asupra comunismului. În septembrie 1937, Kuomintangul și comuniștii s-au coalizat temporar pentru a lupta împotriva dușmanului comun. Imediat după înfrângerea japonezilor, războiul civil a reizbucnit, iar în 1949 armatele lui Mao au preluat țara, forțându-l pe Chiang să fugă în Taiwan. Evenimentele au confirmat astfel faimoasa maximă a lui Mao, potrivit căreia „puterea politică crește din țeava puștii”.
