O carte despre regăsire și singurătate: „Împăcare pe Via Transilvanica”
Autoarea Anca Iosif propune cititorilor o incursiune în profilul unei drumețe visătoare, în căutarea unui sens al propriului balast adăugat. Nu este vorba despre un balast lipsit de valoare, ci despre unul care, cu timpul, poate ascunde o cărare către piatra filosofală. Autoarea are curajul să o facă, în timp ce cititorii privesc de pe margine.
Până la acea piatră filosofală, autoarea îmbracă mai multe ipostaze care o ancorează în vulnerabilitatea sa funciară și pendulează introspectiv între posibile forme ale liniștii: în baricadatul apartament din București, la adăpostul naturii, în laboratorul unui jurnalist urban sau pe teren, în miezul acțiunii, ca un jurnalist de mediu gata să și-o ia pe cocoasă.
O radiografie emoțională a societății românești
Cartea „Împăcare pe Via Transilvanica” nu este doar o mărturisire a unei regăsiri, ci și o radiografie emoțională a societății românești. Ea conturează portretul omului educat și onest din România, fără pile și relații, cu oleacă de ghinion, cuprins între 30 și 40 de ani, fără o raportare mimetică la puterea tradiției și pus astfel în fața necunoscutului. Este un om singur și izolat emoțional de multe ori, necăsătorit, aflat în diverse dispute cu familia, ajuns la concluzia unei nefinalități — căsnicie, divorț, burlăcie involuntară, concubinaj dubios, copii — sau a inutilității.
Textul sugerează că un om singur devine, în esență, inutil în societate și nu poate concura cu nivelul de resurse pe care un cuplu îl poate oferi, ce să vezi, tot unui cuplu. Această observație spune foarte multe despre societatea românească, iar un astfel de comportament autarhic nu ajută nici proiectul Via Transilvanica, traseul pe care te poți plimba astăzi pe 1.600 de kilometri pe jos sau cu bicicleta, ca posibil brand de țară turistic promovat în rândul românilor europeni.
Bucureștiul, orașul devenit „acasă”
Cartea surprinde atmosfera și chintesența locuirii în București, chiar dacă orașul nu este cel mai îngrijit sau mai prietenos cu pietonii: „chiar dacă nu e locul cel mai îngrijit sau mai prietenos cu pietonii în care să trăiesc, orașul ăsta e al meu”. Autoarea descrie ofilirea ca a unei plante private de lumină: „aștept doar să se facă seară, să trag jaluzelele (…) aștept ca între mine și lume să nu mai fie așteptări, doar jaluzele”.
Această însingurare stimulează și o formă de refugiu în sânul naturii, la adulmecarea dulceagă a ceaiului, acompaniat de prăjitură, la Cabana Mălăiești. Pentru Anca Iosif, Ghidul drumețului este o evadare din lumea de zi cu zi a știrilor, unde descoperă amuzată „un castron plin cu mujdei ca lumea, de-aproape că stătea lingura pe verticală” și cunoaște „un dram de liniște”, de unde extrage „nu un panaceu, ci un calmant din rotunjimea dealurilor”.
După cum mărturisește autoarea: „încercam să reduc la tăcere vocile din capul meu, să regăsesc bucuria de a trăi”.
