Vlad Bălan, regizor la Teatrul Tineretului: „Speranța apare în ultimele zile dinaintea spectacolului”
Regizorul Vlad Bălan, angajat al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, a vorbit despre trecerea sa de la actorie la regie, despre metoda de lucru cu actorii și despre responsabilitatea teatrului finanțat din bani publici. Discuția a avut loc după montarea spectacolului „Orestia”, în versiunea lui Robert Icke.
Bălan a debutat în regie în timpul pandemiei, după o carieră de actor. „Cele două luni de oprire mi-au dat răgazul să-mi formulez dorința de a încerca”, a povestit el. Primul spectacol regizat, „Efecte secundare”, i-a dat sentimentul că îi aparține în totalitate.
Întrebările „prostești” și lecția lui Kordonsky
La Școala de vară a teatrului, Bălan le-a cerut tinerilor actori cinci fapte și cinci întrebări, oricât de simple sau neobișnuite. „Odată ce îți dai voie să pui întrebări prostești, îți dai voie să cunoști un text: să-l iei personal, să-l demontezi, să-l înțelegi cu propria personalitate”, a explicat regizorul. El a adăugat că respectul față de o operă vine din dialog, nu din a o privi ca pe ceva de neatins.
Exercițiul pornește din metoda lui Iurie Kordonsky, la al cărui atelier a asistat. Regizorul a reținut felul concret de a privi piesa, prin fapte care devin acțiuni necesare, și importanța unui sistem după care studenții să creeze. Libertatea totală, consideră el, poate fi crispantă și nu ajută.
Teatru pe bani publici și chemarea la responsabilitate
Vlad Bălan susține că teatrul de repertoriu finanțat din bani publici are datoria de a servi comunitatea, iar spectacolul trebuie să fie accesibil inclusiv celor care intră pentru prima dată în sală. Dincolo de primul nivel de înțelegere pot exista simboluri și straturi, dar povestea trebuie prinsă. El spune că nu are nicio problemă când un manager îi cere un anumit tip de text sau îl avertizează că publicul este conservator.
Despre acțiunea scenică, regizorul o descrie ca pe o mișcare vie, pe care o simt toți spectatorii — la comedie râd cu toții, la dramă plâng cu toții. Regizorul creează condițiile, însă apariția acestei trăiri nu poate fi controlată. „Dau multe indicații actorilor — dar când apare mișcarea, ea nu mai are legătură directă cu ce i-am zis eu. E la simbioza dintre toate elementele”, a explicat el. Compară procesul cu pregătirea unui avion: pista, pilotul antrenat, echipajul, benzina — „și la un moment dat speri să se ridice avionul”.
Spectacolele sale recente ating teme precum autoritarismul, radicalizarea și polarizarea, o preocupare legată de fragmentarea resimțită în societate. „Ne îndreptăm spre ceva și rareori controlăm încotro”, a spus el, adăugând că presa surprinde faptele, iar teatrul prezintă povestea din spatele faptului.
„Orestia” și munca la un text-mastodont
A tradus și montat „Orestia” în versiunea lui Robert Icke, pe care a considerat-o necesară deoarece textul lui Eschil, în versuri, ar fi fost greu de făcut să sune actual. Adaptarea transferă concepte din tragedia greacă în înțelegerea contemporană, iar corul antic devine un fel de psiholog. Bălan a numit proiectul cel mai complicat al său, cu decizii de tăieturi, permutări de scene și opțiuni pe toate departamentele. „Nu cred că am făcut un spectacol incoerent sau fără o opțiune clară”, a declarat el.
Despre muzică, a explicat că metoda diferă în funcție de compozitor: cu Cristina Juncu lucrează pe teme și arii, cerându-i uneori să simplifice partitura, în timp ce cu Adrian Piciorea, orientat spre sound design, sunetul este mai prezent. La „Orestia”, propunerile de sunet au fost combinate seară de seară, după repetiții.
Cele patru ipostaze și tandrețea ca instrument
Bălan este actor, doctor în teatru, regizor și profesor. Consideră că regia este cea mai prezentă ipostază, fiind ultima la care a ajuns, iar cu studenții caută de fiecare dată altceva. Despre relațiile de iubire, spune că în orice astfel de legătură există ceva violent, iar tandrețea se înrudește cu abuzul, ca o floare carnivoră. Nu crede în metode violente de lucru cu actorii, pentru că acestea l-au închis ca interpret.
Regizorul își dorește să nu se mai spună că modul său de lucru se confundă cu o non-regie. „Faptul că regizorul nu se vede nu înseamnă că nu există regie”, a subliniat el, comparând cu baletul, unde efortul dispare abia după un antrenament uriaș. Preferă textele care abordează zone de gri, fără „oameni răi”, ci doar situații imposibile și oameni care acționează cum consideră corect în acel moment.
