Carol I, primul rege al României, a murit în 1914
Carol I, primul rege al României, a încetat din viață la 27 septembrie/10 octombrie 1914, după o domnie de 48 de ani, 4 luni și 17 zile. Bătrân, bolnav și extenuat fizic și moral, suveranul s-a stins după ce Consiliul de Coroană, convocat la Castelul Peleș la 21 iulie 1914, a respins solicitarea sa de alăturare la Puterile Centrale și a hotărât adoptarea unei politici de neutralitate. Regele s-a supus voinței Consiliului. Este înmormântat la Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab.
Drumul spre tron a început după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza. Legislativul român l-a ales domnitor pe Filip I de Flandra, care a refuzat. I.C. Brătianu l-a propus atunci pe principele Carol Ludovic de Hohenzollern, fiul principelui Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Rhenaniei. Cancelarul Prusiei, Bismarck, și regele Wilhelm I au fost de acord. La 10/22 mai 1866, Carol a depus jurământul de credință în fața Adunării Elective, devenită Adunare Constituantă, a Locotenenței Domnești și a guvernului. Jurământul a fost citit de Nicolae Haralambie, membru în Locotenența Domnească. Constituția promulgată la 1/13 iulie a consacrat monarhia constituțională ereditară.
La 3/15 noiembrie 1869, Carol I s-a căsătorit cu principesa germană Elisabeta de Wied. În august 1870 s-a născut unicul copil, principesa Maria, decedată la trei ani și șapte luni. Primii ani de domnie au fost marcați de instabilitate guvernamentală: între 1866 și 1871 s-au perindat 13 guverne, au avut loc circa 30 de remanieri, iar corpurile legiuitoare nu și-au dus mandatul de patru ani până la capăt. Carol I a introdus practica „rotativei” între Partidul Liberal și cel Conservator.
Sentimentele antidinastice s-au revigorat odată cu orientarea politicii externe spre Austro-Ungaria. Afacerea Strousberg a alimentat această stare de spirit. Momentul culminant a fost mișcarea conspirativă de la Ploiești din vara anului 1870, condusă de Alexandru Candiano-Popescu, prefect de Prahova, care urmărea înlăturarea domnitorului și proclamarea republicii. Acțiunea a eșuat, înăbușită de Batalionul de Vânători de munte din București, sub comanda maiorului August Gorjan. Capii „republicii de la Ploiești” au fost judecați de Curtea cu jurați de la Târgoviște și achitați.
În martie 1871, la sărbătorirea de către colonia germană din București a zilei de naștere a împăratului Wilhelm I și a victoriei Prusiei în Războiul franco-german, un grup cu sentimente filofranceze a aruncat pietre în geamurile sălii Slătineanu de pe Podul Mogoșoaiei și s-a îndreptat spre palat. Armata a restabilit ordinea. A doua zi, Carol I i-a convocat pe membrii Locotenenței Domnești pentru a le încredința puterea în vederea părăsirii tronului. În fața pledoariilor oamenilor politici, domnitorul a renunțat.
Sub sceptrul lui Carol I, România și-a cucerit independența de stat în urma războiului din 1877–1878. Guvernul condus de Ion C. Brătianu i-a atribuit domnitorului titlul de „Alteță Regală”, pas pregătitor pentru proclamarea regatului. La 14 martie 1881, Parlamentul l-a proclamat pe Carol I rege, iar pe principesa Elisabeta, regină a României. La 10 mai, la împlinirea a 15 ani de domnie, au fost încoronați suverani.
Următoarele decenii au fost pentru România o perioadă de liniște, cu dezvoltare economică și progres cultural, științific și artistic, statul român devenind un element de stabilitate în sud-estul și centrul Europei. Amplificarea contradicțiilor dintre marile puteri europene a pregătit terenul Primului Război Mondial. Prin poziția sa strategică, România a fost supusă unor presiuni puternice din partea celor două tabere beligerante. Opinia publică și clasa politică cereau, în cvasiunanimitate, intrarea în război alături de Antantă, care sprijinea unirea tuturor teritoriilor românești într-un stat național unitar.
